Aspectul identitar

SECŢIUNEA 1: EXISTĂ O ETNIE MOLDOVENEASCĂ?

Acţiunea 2012 reafirma cu hotărâre ceea ce o întreaga lume academică serioasă şi cu bun simţ cunoaşte dintotdeauna: nu există o limbă moldovenească distinctă de cea română. Nu există nici măcar un dialect moldovenesc separat.
Într-adevăr, având cea mai mare arie de răspândire dintre toate dialectele romaneşti, în dialectul dacoromân - vorbit de toţi românii autohtoni în spaţiul carpato-danubiano- pontic - există câteva variante locale, denumite de lingvişti graiuri sau, mai rar, subdialecte. Aceste graiuri, dintre care unul este recunoscut ca fiind cel moldovenesc, sunt însă doar vag diferite, comportând mici elemente distincte de accent, pronunţie şi uneori un anumit bagaj de regionalisme. Astfel de variaţiuni nu sunt nici pe departe suficiente ca să acrediteze ideea unor limbi de sine stătătoare. Aşa cum muntenii nu vorbesc munteneasca sau bănăţenii bănăţeana, în sensul unor limbi cu aceste denumiri, nici moldovenii nu vorbesc moldoveneasca.
Limba este elementul definitoriu al etnicităţii româneşti, dar în largul spaţiu circumscris arcului carpatic este evidentă unitatea în credinţe, obiceiuri sau mentalităţi. Numele de familie frecvente în tot acest areal precum Moldovan, Munteanu, Ungureanu, Moroşanu, Mocanu etc. ne arată convingător că de-a lungul secolelor a existat o circulaţie permanentă între diversele provincii locuite de români.
Aşadar, unitatea etnică a tuturor românilor autohtoni în spaţiul carpato-dunăreano- pontic,inclusiv a celor din estul acestui spaţiu, care sunt întinşi până dincolo de Nistru, nu poate fi negată şi nici nu poate fi privită ca o realitate apărută în urma vreunei uniformizări recente, ulterioară formării statului român modern, aşa cum au încercat să acrediteze unii aşa-zişi oameni de ştiinţă sovietici, dar şi anumiţi intelectuali occidentali adversari ai conceptului de naţiune.

SECŢIUNEA 2: ARE SENS STATALITATEA MOLDOVENEASCĂ? DESPRE MOLDOVENISMUL DE TIP NOU...

Istoria românească, ca şi a altor popoare sud-est europene, este marcată de o anumită întârziere în coagularea statală, ca şi în dezvoltarea economică şi socială, care este cauzată de faptul că în timp ce în vestul continentului marile migraţii de popoare au încetat în secolul VII, în părţile răsăritene ale Europei migraţiile au continuat până în secolul al XIII-lea.

Formarea Voievodatului Moldovei începe cu organizarea de către regatul maghiar, în anii 1353-1359, a unei formaţiuni tampon care să apere frontiera regatului de atacurile mongole. Dovadă a caracterului etnic românesc al locuitorilor nativi din noua formaţiune, conducerea acesteia este încredinţată unei familii nobile din Voievodatul Maramureşului, cea mai importantă unitate autonomă românească din componenţa regatului ungar. Cel mai târziu în anul 1360, în contextul unei revolte a localnicilor, conducerea noii formaţiuni este preluată de un fost voievod al Maramureşului, Bogdan I, aflat în conflict cu regele Ungariei din cauza centralizării statale promovate de către acesta.
Bogdan I îşi mută întreaga curte în Moldova şi se declară independent, lucru pe care va trebui să-l accepte şi Ungaria în 1365. Celebra dinastie a Muşatinilor, care va extinde teritoriul Moldovei până la Nistru, Dunăre şi Marea Neagra, va fi întemeiată de nepoata fostului voievod maramureşean, Margareta Muşata.

Voievodatul Moldovei a avut o existenţă neîntreruptă până în anul 1859, chiar dacă a trecut prin cedări de suveranitate, ocupaţii militare temporare şi pierderi teritoriale.

Ţara Moldovei, devenită sub influenţa occidentală Principatul Moldovei, începe să-şi regăsească atributele de suveranitate pierdute după revoluţia care, în 1821, înlătură regimul fanariot în ţara soră, Valahia. Conferinţa de pace de la Paris, convocată în urma războiului Crimeii, creează premisele necesare realizării unui obiectiv proclamat încă dinainte de revoluţia din 1848, dar în special o dată cu aceasta: unificarea celor două principate româneşti într-un singur stat.

După consultarea populaţiilor celor două principate prin intermediul Adunărilor ad-hoc, se procedează la unificarea într-o formulă federală a statelor româneşti. Dubla alegere a aceluiaşi candidat, Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor în ambele principate, creează premisele consolidării unificării Principatelor Române. Statul astfel format la 24 ianuarie 1859 purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei (Ţării Româneşti) şi avea iniţial două capitale, două guverne şi două parlamente. Momentul hotărâtor a venit la începutul anului 1862, când s-a stabilit o capitală unică, un unic parlament şi s-a format primul guvern unic al noului stat. Prin Constituţia din 1866, adoptată  după eşecul ultimei încercări de a dizolva Unirea, dirijată de Rusia, noul stat şi-a schimbat denumirea în România. Rezultă astfel că, indiferent ce au încercat să pretindă diverşi „moldovenişti” de-a lungul timpului, singurul succesor legitim al Voievodatului şi apoi al Principatului Moldovei este România. Practic, România s-a născut din fuziunea prin comasare a celor două state medievale româneşti, Moldova şi Ţara Românească.

O a doua statalitate moldovenească va fi însă cea care se va naşte între Prut şi Nistru. În 1812, Rusia anexează întreaga regiune dintre cele doua râuri menţionate. Această regiune nu purta un nume propriu, aşa că reprezentanţii imperiului ţarist, pentru a nu o numi tot Moldova, au extins la nivelul întregii provincii numele propriu pe atunci numai zonei de la nord de gurile Dunării: Basarabia.

Daca revoluţia din 1905 determină o îmblânzire a politicilor de rusificare forţată, permiţând o anumită afirmare culturală a românilor basarabeni şi transnistreni, revoluţia din 1917 le aduce acestora şansa eliberării. Prin urmare, în decembrie 1917 este proclamată autonomia unui nou stat cu numele de Republica Democratică Moldovenească. În ianuarie 1918, după dejucarea unei lovituri de stat bolşevice, Republica Democratică Moldoveneasca îşi declară independenţa faţă de Rusia. Nu mult mai târziu, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de voturi (au existat treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă), Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti proclama Unirea cu România.

Prin urmare, chiar dacă în actuala Republică Moldova există opinii potrivit cărora acest stat continuă Republica Democratică Moldovenească, ca prim stat independent creat pe teritoriul Basarabiei, acest lucru nu este adevărat decât din punct de vedere teritorial, şi sub acel aspect doar parţial: în cele câteva luni de existenţă, Republica Democratică Moldovenească a corespuns cu întregul teritoriu al Basarabiei, în timp ce Republica Moldova cuprinde doar o parte a Basarabiei, precum şi un teritoriu la est de Nistru care nu a făcut parte din statul basarabean din 1917-1918. Adevăratul moştenitor juridic este tot România, cu care Republica Democratică Moldovenească a fuzionat prin absorbţie.

Ajungem astfel la cel de-al treilea stat cu identitate moldavă: Republica Moldova. Dacă aceasta nu este nici succesoarea juridică a Ţării Moldovei din secolele XIV-XIX şi nici a Republicii Democratice Moldoveneşti din 1917-1918, a cui succesoare juridică este?

Aşa cum ştim, Rusia Sovietică nu a acceptat niciodată independenţa şi apoi Unirea Basarabiei cu România, deşi ea era perfect conformă cu Declaraţia drepturilor naţionalităţilor din Rusia, edictată chiar de către guvernul bolşevic. Deja prin anii 1920, agenţii Moscovei încercau să instige o rebeliune în Basarabia, care să se soldeze cu proclamarea republicii sovietice moldoveneşti. Tentativa a avut loc în septembrie 1924 la Tatar Bunar, într-o regiune cu predominanţă etnică alogenă din sudul Basarabiei, şi s-a încheiat cu un fiasco total şi cu interzicerea partidului comunist din România.

Într-o schimbare de strategie, Stalin, aflat deja la conducerea U.R.S.S., profită de prezenţa satelor româneşti de pe malul stâng al Nistrului, la graniţa cu România, pentru a întemeia aici o entitate statală intitulată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala iniţial la Balta şi din 1928 la Tiraspol. Scopul acestei entităţi, aşa cum afirma însăşi motivarea hotărârii de înfiinţare, era de constitui baza de plecare a expansiunii U.R.S.S. în dauna României.

O nouă etapă în geneza Republicii Moldova ca stat este marcată în anul 1940. La 28 iunie, U.R.S.S. anexează prin forţă teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţei. Iniţial, toate aceste teritorii româneşti sunt puse sub autoritatea RASS Moldoveneşti. Ulterior, la 2 august 1940, pe scheletul RASS Moldoveneşti este proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, de rang unional, care cuprinde o parte din raioanele fostei RASS Moldoveneşti, precum şi Basarabia, dar fără judeţele Hotin, din nord, şi Ismail şi Cetatea Albă, din sud. Capitala noii republici este stabilită la Chişinău, în capitala provincială a Basarabiei.

În anii 1988-1989 R.S.S. Moldovenească devine scena principală a redeşteptării naţionale a românilor basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni. Mişcarea pentru limba română şi grafia latină culminează cu marea adunare naţională din 27 august 1989 şi cu legiferarea limbii române scrisă cu litere latine ca limbă oficială la 31 august în acelaşi an.

În etapa ulterioară, în 1990, R.S.S. Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi adoptă drept steag tricolorul românesc cu o stemă inspirată din cea a României interbelice, dar cuprinzând numai bourul/zimbrul moldovenesc ca element central, iar la 27 august 1991, în cadrul celei de-a treia mari adunări naţionale, este proclamată independenţa.

La momentul respectiv, declararea independenţei trebuia să fie doar o etapă intermediară înaintea Unirii cu România. Acest deziderat însă nu s-a realizat timp de mai bine de două decenii, din cauza imixtiunii unor puteri străine, precum şi din pricina atitudinii şovăitoare, uneori chiar trădătoare, a politicienilor de la Bucureşti şi Chişinău. Acţiunea 2012 militează ca acest ciclu istoric să devină complet prin Unirea dintre cele două state.

Este însă de reţinut faptul că oricât s-ar strădui „moldovenismul” de tip nou să demonstreze că există o naţiune civică moldovenească separată de naţiunea civică română, dincolo de evidenta unitate de limbă, istorie şi cultură, bazată pe o tradiţie statală basarabeană, această demonstraţie cade la simpla analiză istorică. Basarabia nu este cu nimic mai mult decât partea răsăriteană a unei Moldove care a pus bazele României moderne încă de acum aproape două secole şi ale cărei construcţii statale proprii au condus către apropierea, şi nu către îndepărtarea de restul naţiunii române, sau de expresia statală a acesteia, care este România.

În finalul acestui capitol, se pune problema cum se raportează Acţiunea 2012 la statalitatea Republicii Moldova. În primul rând, Acţiunea 2012 ia act de existenţa Republicii Moldova ca subiect de drept internaţional recunoscut de comunitatea internaţională. Acţiunea 2012 doreşte ca Reunirea celor două state româneşti să se realizeze pe căi paşnice şi democratice, cu acordul majorităţii ambelor populaţii. Deşi au dreptate cei care susţin că România a fost deposedată samavolnic de Basarabia şi de celelalte teritorii ale sale nord-estice, Acţiunea 2012 nu achiesează la opiniile celor care cred că România nu ar fi trebuit să recunoască independenţa Republicii Moldova şi să revendice
pur şi simplu teritoriile. O astfel de poziţie nu ţine seama de voinţa basarabenilor înşişi, care trebuie să redevină parte a României în mod conştient şi asumat, şi nici de Actul Final de la Helsinki din 1975, care a eliminat orice posibilitate de schimbare prin forţă a frontierelor în Europa.